DESPRE ARBITRAJ

Arbitrajul in domeniul asigurarilor / Rolul arbitrilor / Proceduri

Într-o societate modernă, soluționarea neînțelegerilor reprezintă o necesitate pentru dezvoltarea ei. Conform art. 21 alin.(1) din Constituția României „orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”. Totuși, soluționarea lor prin intermediul sistemului clasic de justiție prezintă numeroase dezavantaje, între care pot fi menţionate supraaglomerarea instanţelor de judecată, cadrul procesual rigid, respectiv procedurile greoaie de soluţionare a litigiilor, durata foarte mare de soluționare a acestora, precum şi costurile ridicate pe care le poate impune un litigiu în faţa instanţei de judecată şi care depăşesc uneori posibilităţile financiare ale părţilor. În România, un judecător are de soluționat aproximativ 1.200 de dosare anual, ceea ce reprezintă un volum foarte mare de muncă, raportat la timpul pe care judecătorul îl are la dispoziție pentru analiză, soluționarea și redactarea hotărârilor.

În aceste condiții s-au dezvoltat proceduri de soluţionare pe cale amiabilă a disputelor („Alternative Dispute Resolution” - A.D.R.) care cuprind practici, tehnici şi metode alternative la sistemul judiciar clasic.

Cea mai complexă formă de soluționare alternativă a disputelor este arbitrajul, care stă la baza soluționării litigiului dintre profesioniști sau dintre profesioniști și stat, satisfăcând voința părților și nevoia lor de confidențialitate. Exteriorizarea voinței în acest sens are loc fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o convenție separată.

Într-o opinie doctrinară, conceptul de „arbitraj” este definit ca o alternativă la procesul supus jurisdicției statale, constând în desemnarea unor persoane particulare pe care părțile le însărcinează să soluționeze litigiul dintre ele 2.

În arbitraj, părțile pot stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun. Astfel, conform art. 544 alin. (2) din Codul de Procedură Civilă, „sub rezerva respectării ordinii publice și a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii, părțile pot stabili prin convenția arbitrala sau prin act scris încheiat ulterior, cel mai târziu odată cu constituirea tribunalului arbitral, fie direct, fie prin referire la o anumita reglementare având ca obiect arbitrajul, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie sa le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv eventuale proceduri prealabile de soluționare a litigiului, repartizarea intre părți a cheltuielilor arbitrale și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului”. Astfel, ele își pot crea un cadru procesual adaptat nevoilor lor, în afară de acelea care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relațiile de familie, precum și drepturile asupra cărora părțile nu pot să dispună.

În ceea ce privește durata procedurii arbitrajului, Codul de Procedură Civilă, la art. 567, prevede ca această procedură să se desfășoare pe o perioadă ce cel mult 6 luni, totuși părțile pot deroga de la acest termen, cu posibilitatea prelungirii termenului, pentru motive temeinice, o singură dată cu cel mult 3 luni în lipsa unei convenții contrare între părți, dar litigiul trebuie soluționat într-un termen de maxim 9 luni de la sesizarea tribunalului de arbitraj.

În urma procedurii de arbitraj, se va pronunța o hotărâre, care este definitivă și obligatorie care are putere de lucru judecat și pe care părțile sunt obligate să o respecte. Totuși, împotriva acestei hotărâri, se poate exercita calea extraordinară de atac a acțiunii în anulare, doar pentru motivele strict și limitativ enumerate la art. 608 din Codul de Procedură Civilă.

Art. 608 din Codul de Procedură Penală enumeră cazurile în care poate fi invocată acțiunea în anulare, printre care amintim:

(1) Hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul dintre următoarele motive:

a) litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului;
b) tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperante;
c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală;
d) partea a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;
e) hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut la art. 567, deși cel puțin una dintre părți a declarat că înțelege să invoce caducitatea, iar părțile nu au fost de acord cu continuarea judecății, potrivit art. 568 alin. (1) și (2), etc.

Arbitrajul în domeniul asigurărilor

Identificarea metodelor alternative de soluționare a litigiilor, reprezintă o prioritate și pentru Autoritatea de Supraveghere Financiară, care prin Norma nr. 18/2017 a stabilit noi reguli de soluționare a petițiilor referitoare la societățile de asigurare și reasigurare, precum și a brokerilor din asigurări. Astfel, conform normei anterior menționate, consumatorii pot apela la metode de soluționare alternativă a litigiilor, anume arbitraj și mediere.

Printre avantajele arbitrajului în domeniul asigurărilor se numără creșterea calității actului de justiție, asigurată de numirea unor arbitri care fac parte din Corpul de Specialiști alcătuit din reputați practicieni ai dreptului și ai asigurărilor din piața de profil românească, precum și reducerea timpului de judecată degrevând instanțele statale.

În cadrul procedurii arbitrajului, părțile implicate pot stabili locul desfășurării procedurii, normele aplicate în cadrul procedurii, specialiști care vor soluționa litigiul, toate acestea cu respectarea regulamentului și a procedurii de soluționare a litigiilor întocmit de Asociația „Centrul de Mediere și Arbitraj în Asigurări”.

Rolul arbitrului în soluționarea litigiului

Rolul procedurii arbitrale este acela de a soluționa litigiul apărut între părți cu ajutorul unuia sau a mai multor arbitri. Conform art. 555 din Codul de Procedură Civilă, „poate fi arbitru orice persoană fizică dacă are capacitate deplină de exercițiu”.

Părțile sunt cele care stabilesc dacă litigiul se soluționează de un arbitru sau de mai mulți arbitri (cu condiția ca numărul acestora să fie impar). În situația în care părțile nu au stabilit numărul arbitrilor, litigiul se judecă de 3 arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părți, iar cel de-al treilea - supra-arbitrul - este desemnat de către cei doi arbitri.

În ceea ce privește pregătirea profesională a arbitrilor, legiuitorul nu a impus nici o condiție, astfel, părțile pot alege specialiști din orice domeniu, în vederea unei mai bune înțelegeri a litigiului.

Chiar dacă părțile au libertatea de alegere a arbitrului, acesta trebuie să fie independent și imparțial. De aceea, legiuitorul a prevăzut o serie de cazuri speciale de incompatibilitate față de cele prevăzute pentru judecători. Conform art. 562 din Codul de Procedură Civilă, „arbitrul poate fi recuzat și pentru următoarele motive:

a) neîndeplinirea condițiilor de calificare sau a altor condiții privitoare la arbitri, prevăzute în convenția arbitrala;
b) când o persoana juridica al cărei asociat este sau în ale cărei organe de conducere se afla arbitrul are un interes în cauza;
c) dacă arbitrul are raporturi de munca ori de serviciu, după caz, sau legături comerciale directe cu una dintre părți, cu o societate controlata de una dintre părți sau aflata sub un control comun cu aceasta;
d) dacă arbitrul a prestat consultanta uneia dintre părți, a asistat sau a reprezentat una dintre părți ori a depus mărturie în una dintre fazele precedente ale litigiului.”

Procedura de desfășurare a arbitrajului

Fiind un litigiu aflat sub imperiul legii civile, procesul arbitral se declanșează prin formularea unei cereri de arbitrare (cerere de chemare în arbitraj, cerere introductivă sau acțiune arbitrală). Această cerere se redactează întotdeauna în scris și cuprinde informații cu privire la părți, informații care însă nu duc cu sine sancțiunea nulității.

Întâmpinarea este definită ca fiind actul procesual prin intermediul căruia pârâtul răspunde pretențiilor formulate de reclamant prin arătarea argumentelor în apărarea sa, precum și probe sau alte mențiuni 2.

Ședința arbitrală. Guvernată de regulile procesului civil, ședința arbitrală parcurge fazele unui proces civil obișnuit, și anume, faza scrisă, faza dezbaterilor și cea a deliberării din care rezultă ultima fază, cea a pronunțării hotărârii. Prin excepție, poate lipsi faza dezbaterilor atunci când părțile au cerut arbitrarea în lipsă sau nu se prezintă în faza tribunalului. Deși este un atribut evident al celerității procesului, lipsa dezbaterilor îngrădește aplicarea principiului contradictorialității. Calitatea actului de justiție depinde în general de existența și modul desfășurării dezbaterilor contradictorii. Lupta judiciară se susține cu respectarea principiilor oralității și al contradictorialității, pe baza probelor propuse de către părți și administrate de către instanța arbitrală.

Trăsătura manifestată în cel mai evident mod pe parcursul procesului arbitral este confidențialitatea. Aceasta este prezentă de-a lungul întregii proceduri, cu o importanță accentuată în cadrul fazei dezbaterilor.

1 Serge BRAUDO, Le vocabulaire de l'arbitrage, in Dictionnaire du droit privé, disponibil la adresa: www.dictionnaire-juridique.com, accesată la data de 27.09.2017

2 Ion Leș, Noul Cod de procedură civilă – Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2013, p. 370.

Facebook Twitter Google+ Pinterest
×

Log in